Archive for filme

Who’s gonna be a bad girl then? ….a…aaa… nu azi… nununu

in statie la 300, la romana. doua fete, dintre care una montagnarda si una office ajung in statie impreuna. dupa juma de minut aproximativ, cea montagnarda se uita in dreapta, se uita in stanga si se aseaza direct pe bordura trotuarului,
la 2 cm de asfaltul soselei. cea office ezita, apoi scoate un caiet, il aseaza cu coperta in sus pe trotuar, si se lasa in jos, langa cealalta. cele doua privesc drept in fata, rondul cu neoane, bannere, masini, aburul zilei de vara,
cladiri si deodata cea montagnarda se apleaca si o saruta scurt pe cealalta dupa ureche. apoi continua sa priveasca ambele fix inainte, una langa alta. le privesc – blonda si bruneta, pe bordura trotuarului, atat de expuse si atat de relaxate, in timp ce

mana imi tremura, tinand tigara intre degete, de la palpitatiile provocate de espresso-ul abia baut. si nu de al n-spelea controlor pe care il fentez de ceva timp incoace, desi acesta de astazi ar fi fost primul (si probabil ultimul) pe
care chiar l-as fi scos la o cafea. ca sa-i arat abonamentul 🙂
infernul este un tabel in excel, cu toate agentiile de turism din franta, chiar si cele cu sediul in garajul lu’nea Abdulache . un tabel cu tur operatori, agentii, producatori, firme de transporturi, si un excel care la circa zece secunde iti fute o eroare pe care nu o poti evita si cu care esti sigur ca te vei intalni
peste inca 10 secunde. infernul este a fi operator de introducere de date, cand tu ai fost obisnuit cu videochat-ul-cel-de-toate-zilele. infernul are si bonus – colege bronzate turuind despre plaja Kudos (huh?) credite de nevoi (multe) personale si
iubiti cu care se cunosc pe haifaiv, se cearta pe skaip si se impaca pe mibo (mda, mda, been there too, dar asta nu justifica tortura) – si colegi ageamii care urla cand joaca conquiztador pe noile lor macbookuri. muie. mie.
seara la Ioana Petre cu parada modei in haine outrageously vintage si minunat de excentrice, cu inghetata nepermis de buna, cu Cassavetes – oprit la jumate caci prea somn pe fetili culturizati, cu vin, chicoteala si numar de stand up a la Ioana in cinstea
“cortinei de cuvinte tainice” . hah. si a eternului puncte-puncte-Redbull-Cola-puncte-puncte-sunt-genial. hah. trezit langa dana, gandindu-ma cat de pacat ar fi chiar sa fie gay cel pe care Dana si-l doreste in perioada asta sa se trezeasca langa ea. de cand cu biblia body language-ului pentru prostalai
pe care o car dupa mine peste tot, ca wishful thinking, ma tot gandesc ca ar fi o eroare din parte-mi sa pun vreodata piciorul intr-o tara nordica, si ca in schimb, cu pedigree-ul si behavior-ul meu, am sanse ca semnalizator pe piste de aeroporturi. sau ca alungator-profesionist-de-tantari-cu-pliciul.
stewardeza tot e out of my league. Batman si Fatih Akin cu sor’mea, intr-o incercare disperata de a coaliza cu ea. rezultate sub asteptari. in schimb Batman peste asteptari si Auf der anderen Seite, sub Gegen die Wand. panica financiara. stagnare consternata in raport cu
acest “mating season” prezent peste tot in jurul meu. lumea se combina, se imbina, si eu ma gandesc serios sa merg singura-singurica la Massive Attack. cand cea mai mare descoperire pe care o faci in ultimele doua saptamani este o noua marca de cereale din taratze de grau, e ceva in neregula pe acolo.
nu mult, dar notabil. in conditiile astea, putin Bergman nu strica, mai ales ca ultima oara cand am revazut Sonata Toamnei am sforait glorios langa mama dupa vreo ora si ceva. ei da- paralelismul perfect – eu si mama, mult mai impacate dormitand coasta-langa-coasta , decat vor fi vreodata Ingrid Bergman si Ullman
in rolurile lor de mama-existentiala/fiica-existentiala. jill tracy, zbigniew preisner si the national. spre deliciul furioasei triste din mine, bagata la zdupul freudian al refularii si uitata acolo demult. sante.

“primesti mesaje contradictorii pentru ca am sentimente contradictorii”

hai sa spunem ca e creditul tipei din “Speak” (productie showtime independent films pentru televiziune, 2004, a se citi film de Sundance, despre “micul adevar” al clasei de mijloc americane si progeniturile lor) ca isi petrece aproape tot screen time-ul ei tacand si jucand din fata-i blank. Initial m-a secat faptul ca e inca una din fetiscanele alea care joaca tipe avand cearcanele vizibil desenate si parul vizibil neingrijit, pentru ca la final, dupa un character development pentru sugaci sa stea mata-n coada de cate reinforcement de situatie mi-a bagat in ochi, gagica sa iasa din cocon si sa se imbrace mai cocalar decat in tot filmul, cu blush corai in obraji, in timp ce vocea din off – a ei , desigur – zice ceva coming-of-age-smart , in stilul “and up to this day i kept it in my heart” sau “but this time the tree did grow branches” sau pula mea, iar gagica fosta weirdo, acum reintegrata in comunitate si in perfect acord (acord iluminat, evident) cu parintii neiubitori, morala iudeo-crestina, violul din prom night, faptul ca e grasa liceului, mediile corporatiste, aventura boyfriendului imberb cu vecina adulterina, cataratul pe scara mall-ului a se citi scara sociala etc etc etc., dispare in ceata fade out-ului, in pasul strengarului. si INTOTDEAUNA PE O POTECA, poteca vietii get it? Cu alte cuvinte, lupta si vei invinge. Urla de cateva ori in dulap – cum face fata din “Speak” – si dupa luni de mutenie si depresie (in care a trebuit mUSAi sa lesini cand sa diseci o broasca in laborator si sa fii bullied de toata pafaristele liceului) – vei fi in sfarsit o amazoana, cum ziceam, cu blush in urechi si parul pieptanat frumos, care depaseste violul de vara trecuta si speaks up her rights (why? which rights?). Ziceam ca e creditul ei, pentru ca la cat de impanat de clisee “socant”-educative este filmul asta, daca alegeau o tipa mai putin interesanta ca fizionomie, as fi dat cu ceva in ecran. Or, pustoaica , pe numele ei Kristen Stewart, cu alura ei putin subdezvoltata, depri si aspru-poetica, e foarte ok mai tot filmul aka cand tace si nu face. In schimb, cand nu mai tace, ci face, vocea ei e sparta si enervanta, mai ales venind de la un personaj cu care , schioapa-schioapa, de bine de rau ai inceput sa simpatizezi pana atunci.
Cateva personaje bine construite din cateva linii ( se vede claaaar formatia USC a scenaristului, i reckon… si cum a urmarit el cuminte cumintel 3-act structure-ul; efectiv mi-a aparut un zambet de’a curmezisul fetei cand am vazut ca tipa ia hotararea AIA importanta la fix la minutul 70 din 90 . excelent timing 😉 ), si juste: esp. parintii. Nu si profii, care sunt cliseati vai mama lor. Proful de Art era de neprivit. Btw, wtf hppens cu profa paroasa de literatura engleza de devine asa o sweetheart brusc pe la jumatea filmului? din cate am inteles eu, tipa s-a futut de valentine’s si datorita acestui lucru viata ei si-a schimbat cursul?? Ma depaseste.
Imaginea e foarte faina, in stilul tuturor filmelor low-cost low-profile americane, nu europene (au si ele macar calitatea asta, de ce sa nu recunoastem…) si creeaza compozitii foarte picturale, care amintesc uneori de o corcitura Sofia Coppola meets Sam Mendes din American Beauty. Pe de alta parte, tema coming-to-terms-ului si urmarirea aceluiasi personaj , cu atata concentrare, il face mult mai apropiat de ceva gen “Winter Passing” (ala cu Zooey Deschanel), decat de “Saved!” sau “A Ghost World” cu care se aseamana in ceea ce priveste mediul descris.
Bottom line – un film bun de dat lu’sor-mea sa se uite. Avand 15 ani, o sa relationeze mult mai bine cu mannerismele personajelor, iar povestea nu i se va parea prea deja-vu, ca nu e nici asa de streetwise incat sa auda astfel de povesti toata ziua, nici atat de film-wise incat sa fi depasit cu mult faza “Girl, Interrupted”-with-a-twist. Deci un film pe care orice prof cu bun simt l-ar pune la ora de dirigentie si care nu poate face decat bine, la nivel mediu-social, ca o confirmare a faptului ca “da, cu putina vointa se iese si din rahaturi psihice gen trauma post-viol”. Ca nu asa stau lucrurile de fapt…well, asta se vede din pkate doar in spatele usilor inchise. Ma gandesc cat de diferite sunt Melinda si Lilja…. cat de diferite sunt sensibilitatile “in context” a 2 oameni cu culturi diferite ca regizorii celor 2 filme. nu vbim de calitatea estetica… doar de trama in sine….

duminica dimineata cu ganduri destul de optimiste apropo de repetitia de azi. ieri, reptitie dupa o saptamana intreaga in care nu ne-am vazut deloc. ieri s-a lucrat strans si binisor, dar iar n-am reusit sa repet finalul. lucrat cu Cristina la proiectii. stabilite datele de 19 si 20 dec ptr prezentare. Balint cu spor la lucru dupa mult timp si observatiile haioase ale Cristinei apropo de asta – “Mr.Bean combinat cu Araki-the-photographer”. Alexandra in forma din cauza disperarii cauzate de Noaptea Furtunoasa, banuiesc. [in seara asta de la ora 6, premiera la UNATC cu licenta de actorie “D’ale carnavalului…” . inchid paranteza]. oameni de care m-am atasat mult. dureaza prea mult – e peste 1h si un sfert , cu visuals cu tot. sa vedem. si sunt si momente multe de balmajeala crunta si lipsa de concentrare in ce au de jucat. textul si-a cam pierdut sensul – de asta ma tem – si a devenit un suport de replici si un nume pe afis.

si da, sunt in vrie inclusiv din cauza inregistrarilor fara permisiune pe care le fac si cu care il aprovizionez pe J. (dandy-ul a capatat un nume saptamana asta, datorita bunei purtari – sunat, iesit la masa, savoir-faire-semi-cavaleresc etc- de care da dovada, oh, atat de hilar, dupa ce i l-am barfit Nenumitului). trying to make up for it. momentan merge, ma simt flatata si il ajut la documentarea pe care o face pentru CNDB, inregistrand clandestin conversatii, fosnaieli etc dar macar stiu ca nu se poate repeta greseala mea de a topai in patul lui ever again, asa ca ma amuz sa cer (fara sa mai fie nevoie sa scot o vorba) un tratament de printesa – de care de fapt ma doare undeva, iar el sa se grabeasca sa mi-l ofere, ptr ca altfel ii ies vorbe ca e CHIAR mai prost crescut si mai muieratic decat Nenumitul. ma simt ca Colette sau vreo pipita intello a la Mihail Sebastian meets Carrie din SexInTheCity, care tese intrigi si barfe, nosaint.jpg dar ma amuza. e timp de Heidegger ( sau mai degraba, de Hannah Arendt, ca tot pe partea asta a baricadei raman), mai tarziu.

iar poza nu e a mea, am gasit-o pe blogul unei fotografe putin cam artsy-fartsy, dar ideea mi s-o parut draguta.

Lilja 4-ever

abia m-am calmat, dupa ce am terminat de vazut “Lilja 4ever”
si pe langa furie si tristete, e si multa culpa, poate aiurea
da’oricum….
viata mea e realmente frumoasa, mai putin faptul ca in loc sa ocup partea aceasta a baricadei (pe care se aseaza Moodyson cu luciditate si hotarare, denuntand fenomenul si iubindu-si personajele totodata), ma indrept vertiginos spre cealalta. si teoretizarea nu scuza fapta.
ok ok
ok sa ne calmam
looking.jpglija4ever.jpgfriends2.jpg

update de culturalizare

dupa un weekend plin de erori si un somn maniaco-depresiv de aproape toata ziua de luni, 3 decembrie 😦 , ma hotarasc sa ascult ceea ce am fost sfatuita sa ascult, doar-doar : Etienne Daho: Cafe Paris le Flore , If, Mon manege a moi, Epaule Tattoo, Comme un igloo etc. si da, rezonez cu penalutzul dandy languros (mai ales cand apare si Charlotte Gainsbourg pe-acolo susotind as always….). Dar persist in optiunile muzicale, ptr ca alternatica e Les Rita Mitsouko (revivalul din capul meu de duminica dimineata, cand acasa la I., intr-o stare de betie avansata, imi dau seama ce mult mi-a lipsit “Marcia Baila” si “C’est comme ca” si multe altele), si aici unde stau acu’ nu prea am loc sa ma zbantui.
deci ca sa incepem cu Fest.Film Francez
vazuta ultima jumatate din “Lady Chatterlay”, productie franceza 2006 si apparently prezentat la Cannes , o oroare de film desuet, care abuzeaza de o imagistica marca Merchant Ivory productions si o face prost, care omoara putina retinere si demnitate a cartii prin melasa limbii franceze, situatiile de melodrama adormitoare, si cateva secvente hilare – la care toata sala era pe jos de ras – de amor panic si solar in pielea goala , cu flori, nimfe, alergatura prin padure and the like. e corectutz structurat, dar ce folos, ca e o oroare, si secventele filmate cu Super 8, in loc sa dea poetic, sunt cireasa de pe tort. Ma lasi….. in fine, pur pariu ca filmul e facut de o tanti regizoare, si asta nu e prea incurajator ptr o feminista aproximativa ca mine.
daaaaar duminica, in compania mamei si surorii , vazut “Moliere”, tot 2006, cu Romain Duris in rolul titular, si – ei bine – lasand la o parte afrodiziacul numit Romain Duris si subiectul interesant in sine si response-ul bun al salii la secventele comice, ramane in continuare un film mai mult ca decent, ceva mai mult decat simpatic si ceva mai putin decat o capodopera, un film cu o structura narativa eficienta – din moment ce ramane invizibila si nu iti sare niciodata in ochi -, cu flashbackuri juste, cu comic relief, qui pro quo-uri si rasturnari de situatie in stilul molieresc cel mai pur, cu personaje secundoare spumoase , ca Ludivine Sagnier si Edouard Baer etc in roluri care le merg manusa. Una peste alta, compozitii de imagine faine, reconstituire credibila – desi ceva mai saracuta ca a suratelor ei din categoria “despre” aka Shakespeare In Love, Jane s.a., si o prestatie actoriceasca a lui Romain Duris la 180grade fata de De Battre…. sau altele, ceea ce demonstreaza pur si simplu ca e un actor Bun. regie lejera, gratioasa, care isi pastreaza miza pana la capat, aceea de biopic partial, fara “teza”, fara socuri majore si entertaining. cele mai fulgurante 2 ore din ultima saptamana, pentru ca filmul neavand “burti” am ramas lipita de ecran cap-coada. ok, ok, m-am enervat ca batranul de langa mine nu mirosea chiar a panselute, si in momentul in care din sala s-a auzit un sforait, m-am panicat gandindu-ma ca provenea din gatlejul lui maica-mea, asezata cu sis ceva mai incolo, si ca era The Shame Of The Evening (stiind ca pana si la Legendele Toamnei, her personal favourite, ajungea sa adoarma si sa traga cate un sforait), dar se pare ca de data asta nu ea era persoana care o comisese…. :))
si theatre-wise
am fost la “Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali ” lallaala, doar ca sa vad daca e chiar asa de prost cum umbla vorba si au lasat sa se inteleaga incidentele marunte e drept, de la premiera. ei bine, am avut 2 surprize :
1- reintalnirea cu publicul de TNB, cu al carui comportament ma dezobisnuisem , caci mai mereu calc in national pe la festivaluri, unde si publicul e cam “de nisa” si ergo diferit. mamma mia, se intra si dupa 10min, in grup zgomotos care – suprapunandu-se scenelor de inceput , de obicei destul de silentioase, striga la plasatoare ca nu isi gasesc locurile – telefoanele suna, pungile de chipsuri fasaie, rasetele si aplauzele suna fals si la comanda, genul de aplauze ale unui public obisnuit cu scenete, poante, teatru de revista TV etc, Cola sfaraie dupa ce sticla este destupata in auzul unei sali (Sala Mare btw) intregi, lumea iese la pipi cand vrea si fara sa-i pese ca deranjeaza in fine toata simptomatologia posibila de Multiplex, cu diferenta ca actorii nu sunt 2D, ci banuiesc ca percep toate astea. e adevarat ca la cat de varza sunt oricum, nu cred ca le strica nici un feng shui, ceea ce ma duce la punctul 2
2- a fost chiar mult mai prost decat m-as fi asteptat. am adormit lejer vreo juma’de ora, pe portiunea mai elegiaca, aia cu monoloage etc – ca de’ orice piesa domne’ tre sa aiba si dinastea, in rest mi se strepezeau dintii din cauza a ceea ce vedeam. prost e putin spus, o voma de piesa, cu decor urat, actori urati, situatii naspa, prafuit, dizgratios, neprofi, cabotin de la un capat la altul, cu cioace sinistre, cu atmosfera si actorie de casa de cultura si cu o lipsa de adevar cum rar mai vezi. in fine. yuk
asta dupa ce vineri vazusem la Bulandra, la gradina icoanei, un spectacol invitat al unor spanioli de la Teatro de la Abaldia sau asa ceva, un soi de muzical-revista-pantomima-dans numit “Imi voi aminti de voi toti”, in care, desi multe lucruri foarte penale se intamplau si acolo, fara sens, fara logica, si cu lipsa de simt al ridicolului, restul de 40% era foarte foarte interesant, inventiv, curat vizual ( de ex. o scena in care am vazut ptr 1-a data pe scena adus procedeul de traveling de pe ecran – si fara turnante, fara nimic, doar 2 actori, o masa si o lampa, si un subiect de discutie) . costume dragute, lipsa asumata de complexe, momente savuroase din cand in cand, altele de o poezie foarte latino si foarte inarcata de amor etc dar suportabila nonetheless, actori seriosi cu spirit de echipa si care, kiar atunci cand in mod clar fac comicarii de “revista” si de Sketch fara pretentii, le iese, si e peste asteptari. Iar exuberanta lor era o exuberanta ok, nu una de oameni care au dat pe gat juma de Saniuta ca sa aiba curajul sa urce pe scena, stiind ca joaca intr-un cacat de piesa cu pretentii serioase, cum erau cei din “Istoria comunismului….”. Concluziile , ei bine, conluziile sunt usor de tras.
si tot sambata seara, de fapt noaptea, dupa ora 2h30, la Inst Fr a fost un soi de cinemix, la care am intentionat sa asist, dar prea prinsa fiind de erorile numite socializari alandala, am stat doar vreo 10min la proiectia + mix-il propriu zis, inainte sa migrez in Frame cu un buluc de oameni (ne)cunoscuti. asa ca nu am retinut mare lucru, decat ca era un film eseu de pe la finele anilor ’80 si ca secventele la care am picat eu erau foaaaarte National Geographic (mi-a amintit de Baraka, dar cu muzica electro). dar lumea statea si casca gura, ca la seratele videoart boring de la Mnac
in rest continuu “jurnalul” de Palahniuk. care devine stresant si repetitiv. poate din cauza traducerii. poate nu. si da, urmeaza si linkul cu Paris le Flore (Etienne Daho si in video apar Virginie Ledoyen si dearest Benjamin Biolay – courtesy of Nenumitul)

in spatele cearcanelor umbla vinisoarele rosii

nu stiu, e de bine, e de rau, e chestie de feng-shui ratat sau de karma sincopata, dar realmente nu reusesc sa inteleg incontro ma indrept. nu e vba de vreo senzatie de mal-de-vivre sau de bovarism prost-temperat, pur si simplu nu imi dau seama de directia in care se indreapta lucrurile. simt foarte pregnant ca se apropie o rascruce, ceva, dar ma depasesc circumstantele si nu pot nici s-o ard profetic, la modul “se apropie iluminarea si iesirea din pestera necunoasterii” bla. in fine, ce sa mai, e 5 jumate dimineata, sunt tot la job, si nu prea exista lucruri sympa care sa-mi creasca tonusul. nu are rost sa continuu forajul tip “dear diary, you’re the only one who gets me”, ca n-are rost. sunt multi care inteleg, dar nu mana lor protectoare ma va scoate din rahat….
in rest, recently seen : “Gangster No.1” – whoaaaaaaaauuuuu!!!!!! Paul Bettany miam miam delir ultraviolent magnetizant incredibil de amalgamat stilistic siiiiiiii ladies and gentlemen Malcolm McDowell , cu alte cuvinte Alex din Portocala la 60 de ani si nepotul lui cu alura de Edvard Munch-meets-Tarantino-meets-cockney stylishness…… aaaaaah ce clasa e filmul asta…. cu toate ca povestea e usurica.. eram in awe aseara, ma plimbam prin camera intre secvente, asteptand sa scada palpitatiile provocate de razorsharp dialogue si de vibe-ul ametitor de masculinitate.
si in dupa-masa asta, “Gosford Park”, revazut si salivat apropo de savoir faire-ul regretatului Altman, de precizia detaliului, de justetea caracterizarii personajelor, de documentare, de impletirea excelenta a planurilor si actoria!!! frate, Helen Mirren si Ellen Atkins si Maggie Smith si Emily Watson si Alan Bates si Derek Jacobi si Clive Owen, si Kristin Scott Thomas (ei bine, da, pana si ea joaca bine aici…) si si si o groaza din actorii aia pe care ii tot vezi in filmele bune, niciodata pe afis, intotdeauna in roluri secundare, kiar episodice, pe care le fac excelent si tocmai de-aia nu-i distingi de restul filmului si nu-ti amintesti niciodata cum ii cheama 🙂 in orice caz, my favourite Altman in afara de The Player si de Mash
si da, Jurnalul lui Palahniuk mere destul de greu, ptr ca intre timp tre’sa rezolv n-spe mii de ghinioane si rahaturi organizatorice, si cum prind ceva timp liber, in loc sa stau cu cartea-n brate (care carte apropo e mult prea sordid-gloomy ptr ce am eu nevoie acum) prefer sa trag un pui de somn – nu de frumusete, ci de supravietuire.
sper ca va veni si vremea a ceea ce cheama “luxe, calme et volupte” si a carui savoare am uitat-o de cand cu bonurile de masa frugala, cafeaua la dozator, intre un stres si altul, si orele de rutina.