update de culturalizare

dupa un weekend plin de erori si un somn maniaco-depresiv de aproape toata ziua de luni, 3 decembriešŸ˜¦ , ma hotarasc sa ascult ceea ce am fost sfatuita sa ascult, doar-doar : Etienne Daho: Cafe Paris le Flore , If, Mon manege a moi, Epaule Tattoo, Comme un igloo etc. si da, rezonez cu penalutzul dandy languros (mai ales cand apare si Charlotte Gainsbourg pe-acolo susotind as always….). Dar persist in optiunile muzicale, ptr ca alternatica e Les Rita Mitsouko (revivalul din capul meu de duminica dimineata, cand acasa la I., intr-o stare de betie avansata, imi dau seama ce mult mi-a lipsit “Marcia Baila” si “C’est comme ca” si multe altele), si aici unde stau acu’ nu prea am loc sa ma zbantui.
deci ca sa incepem cu Fest.Film Francez
vazuta ultima jumatate din “Lady Chatterlay”, productie franceza 2006 si apparently prezentat la Cannes , o oroare de film desuet, care abuzeaza de o imagistica marca Merchant Ivory productions si o face prost, care omoara putina retinere si demnitate a cartii prin melasa limbii franceze, situatiile de melodrama adormitoare, si cateva secvente hilare – la care toata sala era pe jos de ras – de amor panic si solar in pielea goala , cu flori, nimfe, alergatura prin padure and the like. e corectutz structurat, dar ce folos, ca e o oroare, si secventele filmate cu Super 8, in loc sa dea poetic, sunt cireasa de pe tort. Ma lasi….. in fine, pur pariu ca filmul e facut de o tanti regizoare, si asta nu e prea incurajator ptr o feminista aproximativa ca mine.
daaaaar duminica, in compania mamei si surorii , vazut “Moliere”, tot 2006, cu Romain Duris in rolul titular, si – ei bine – lasand la o parte afrodiziacul numit Romain Duris si subiectul interesant in sine si response-ul bun al salii la secventele comice, ramane in continuare un film mai mult ca decent, ceva mai mult decat simpatic si ceva mai putin decat o capodopera, un film cu o structura narativa eficienta – din moment ce ramane invizibila si nu iti sare niciodata in ochi -, cu flashbackuri juste, cu comic relief, qui pro quo-uri si rasturnari de situatie in stilul molieresc cel mai pur, cu personaje secundoare spumoase , ca Ludivine Sagnier si Edouard Baer etc in roluri care le merg manusa. Una peste alta, compozitii de imagine faine, reconstituire credibila – desi ceva mai saracuta ca a suratelor ei din categoria “despre” aka Shakespeare In Love, Jane s.a., si o prestatie actoriceasca a lui Romain Duris la 180grade fata de De Battre…. sau altele, ceea ce demonstreaza pur si simplu ca e un actor Bun. regie lejera, gratioasa, care isi pastreaza miza pana la capat, aceea de biopic partial, fara “teza”, fara socuri majore si entertaining. cele mai fulgurante 2 ore din ultima saptamana, pentru ca filmul neavand “burti” am ramas lipita de ecran cap-coada. ok, ok, m-am enervat ca batranul de langa mine nu mirosea chiar a panselute, si in momentul in care din sala s-a auzit un sforait, m-am panicat gandindu-ma ca provenea din gatlejul lui maica-mea, asezata cu sis ceva mai incolo, si ca era The Shame Of The Evening (stiind ca pana si la Legendele Toamnei, her personal favourite, ajungea sa adoarma si sa traga cate un sforait), dar se pare ca de data asta nu ea era persoana care o comisese…. :))
si theatre-wise
am fost la “Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali ” lallaala, doar ca sa vad daca e chiar asa de prost cum umbla vorba si au lasat sa se inteleaga incidentele marunte e drept, de la premiera. ei bine, am avut 2 surprize :
1- reintalnirea cu publicul de TNB, cu al carui comportament ma dezobisnuisem , caci mai mereu calc in national pe la festivaluri, unde si publicul e cam “de nisa” si ergo diferit. mamma mia, se intra si dupa 10min, in grup zgomotos care – suprapunandu-se scenelor de inceput , de obicei destul de silentioase, striga la plasatoare ca nu isi gasesc locurile – telefoanele suna, pungile de chipsuri fasaie, rasetele si aplauzele suna fals si la comanda, genul de aplauze ale unui public obisnuit cu scenete, poante, teatru de revista TV etc, Cola sfaraie dupa ce sticla este destupata in auzul unei sali (Sala Mare btw) intregi, lumea iese la pipi cand vrea si fara sa-i pese ca deranjeaza in fine toata simptomatologia posibila de Multiplex, cu diferenta ca actorii nu sunt 2D, ci banuiesc ca percep toate astea. e adevarat ca la cat de varza sunt oricum, nu cred ca le strica nici un feng shui, ceea ce ma duce la punctul 2
2- a fost chiar mult mai prost decat m-as fi asteptat. am adormit lejer vreo juma’de ora, pe portiunea mai elegiaca, aia cu monoloage etc – ca de’ orice piesa domne’ tre sa aiba si dinastea, in rest mi se strepezeau dintii din cauza a ceea ce vedeam. prost e putin spus, o voma de piesa, cu decor urat, actori urati, situatii naspa, prafuit, dizgratios, neprofi, cabotin de la un capat la altul, cu cioace sinistre, cu atmosfera si actorie de casa de cultura si cu o lipsa de adevar cum rar mai vezi. in fine. yuk
asta dupa ce vineri vazusem la Bulandra, la gradina icoanei, un spectacol invitat al unor spanioli de la Teatro de la Abaldia sau asa ceva, un soi de muzical-revista-pantomima-dans numit “Imi voi aminti de voi toti”, in care, desi multe lucruri foarte penale se intamplau si acolo, fara sens, fara logica, si cu lipsa de simt al ridicolului, restul de 40% era foarte foarte interesant, inventiv, curat vizual ( de ex. o scena in care am vazut ptr 1-a data pe scena adus procedeul de traveling de pe ecran – si fara turnante, fara nimic, doar 2 actori, o masa si o lampa, si un subiect de discutie) . costume dragute, lipsa asumata de complexe, momente savuroase din cand in cand, altele de o poezie foarte latino si foarte inarcata de amor etc dar suportabila nonetheless, actori seriosi cu spirit de echipa si care, kiar atunci cand in mod clar fac comicarii de “revista” si de Sketch fara pretentii, le iese, si e peste asteptari. Iar exuberanta lor era o exuberanta ok, nu una de oameni care au dat pe gat juma de Saniuta ca sa aiba curajul sa urce pe scena, stiind ca joaca intr-un cacat de piesa cu pretentii serioase, cum erau cei din “Istoria comunismului….”. Concluziile , ei bine, conluziile sunt usor de tras.
si tot sambata seara, de fapt noaptea, dupa ora 2h30, la Inst Fr a fost un soi de cinemix, la care am intentionat sa asist, dar prea prinsa fiind de erorile numite socializari alandala, am stat doar vreo 10min la proiectia + mix-il propriu zis, inainte sa migrez in Frame cu un buluc de oameni (ne)cunoscuti. asa ca nu am retinut mare lucru, decat ca era un film eseu de pe la finele anilor ’80 si ca secventele la care am picat eu erau foaaaarte National Geographic (mi-a amintit de Baraka, dar cu muzica electro). dar lumea statea si casca gura, ca la seratele videoart boring de la Mnac
in rest continuu “jurnalul” de Palahniuk. care devine stresant si repetitiv. poate din cauza traducerii. poate nu. si da, urmeaza si linkul cu Paris le Flore (Etienne Daho si in video apar Virginie Ledoyen si dearest Benjamin Biolay – courtesy of Nenumitul)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: